Harry Potter și Ordinul Phoenix este o carte ce mi-a luat aproape un an să o termin, nu pentru că nu mi-a plăcut ci pentru că fie am început alte cărți, fie nu prea am avut timp să citesc (am reușit să public o carte – cu care încă nu m-am lăudat prea tare și pe care o puteți comanda de aici). Însă, mă bucur că prins ocazia în concediu să citesc mai mult decât de obicei. În mai puțin de o săptămână am dat gata jumătatea rămasă din această a cincea carte din serie, adică peste 400 de pagini, nuvela The Pale Dreamer și peste 30% din cartea lui Tim Keller, The Reason for God. Ce să zic, o combinație perfectă: magie, poltergeiste și apologetică creștină (nu știu exact ce înseamnă, dar sună ca un cuvânt cu greutate – apologetică).
Bun. Acum câteva lucruri despre Ordinul lui Phoenix.
Este clar încă de la începutul cărții că seria continuă în direcția întunecată pe care pornise în mare viteză la sfârșitul Pocalului de foc, în care moare Diggory. Cineva, la un moment dat, făcuse o observație foarte bună legată de intro-urile filmelor care devin din ce în ce mai întunecate și macabre, ilustrând poate prezența tot mai pregnantă a lui Voldemort, vrăjitorul întunecat, inamicul lui Harry (de parcă nu ați știi cine este Voldemort – tipul fără nas).
Despre frustrări. Ale personajelor
Îmi place mult cum Rowling reușește să adâncească cu fiecare nou capitol frustrarea lui Harry, fie că este vorba despre faptul că nu poate să înțeleagă emoțiile lui Cho, the girl he fancies, sau faptul că Dumbledore îl ignoră complet de la început până la sfârșit. Iar personajele au legături atât de simple, de… umane între ele: se ceartă din nimicuri, se îmbufnează, nu-și vorbesc, se ascund unele de altele.
Apoi ar mai fi și acel personaj care duce frustrarea tuturor stundeților până dincolo de limita admisă – Umbridge. Nu pot să cred că Rowling a inventat pur și simplu acest personaj. Trebuie să fi existat o profesoară cândva în generală sau liceu care să-i fi făcut viața amară. Altfel de unde să-ți poți imagina atâta rea-voință și răutate, atâta ură și niște pedepse atât de crunte. Umbridge este deci un personaj detestabil de bine creat.
Și dacă tot suntem la capitolul personaje frustrante nu putem să-l ignorăm pe Ministrul Fudge. Adică serios, cum să te cheme Fudge? Fudge care este în același timp și un tip de desert, dar și „vorbe goale”. Cred că Rowling s-a distrat pe cinste găsind numele acestor personaje.
Despre frustrări. Ale mele
Sunt puține și nu țin de calitatea scriiturii, cât mai mult de plauzabilitatea unor situații. Prima și cea mai mare frustarea fiind moartea lui Sirius. Nu faptul că moare, ci cum moare. Bucata asta mi-a plăcut mai mult în film, fiind mult mai dramatică.
A doua frustrare, nevoia lui Dumbledore de a se explica la sfârșitul cărții înaintea lui Harry. Înțeleg de ce se cerea un asemenea gest (trebuiau explicate anumite acțiuni ale personajelor, umplute golurile din poveste), dar nu era neapărat necesar, sau cel puțin nu în modul acesta.
Și o ultimă mică mențiune în această categorie: modul în care își aleg puștii numele societății: armata lui Dumbledore. E prea evident că avea să fie un mecanism folosit mai apoi pentru dezvoltarea sau complicarea poveștii. Dar îmi place paralela care se naște aici – lui Harry nu i se dă voie să intre în ordin, cel puțin nu cu drepturi depline și este ținut mereu pe dinafară, așa că își deschide el propriul lui ordin – bineînțeles pornind de la ideea lui Hermione și împins de la spate de ea.
În loc de concluzie
Îmi place Harry Potter pentru că Rowling înțelege că personajele, sau cel puțin traiectoria lor se întrepătrund, astfel că fiecare interacțiune dintre ele influențează interacțiunea următoare. Faptul că Harry e enervat pe Dumbledore îi afectează relația cu Hermione și Ron, și îl orbește față de sentimentele și trăirile celorlalți. Sau cum Hermione o șantajează pe jurnalista Rita Skeeter să-i ia un interviu lui Harry. Astfel de noduri cu alte personaje din celelalte cărți sunt făcute peste tot prin carte, iar acest lucru adaugă încă o dimensiune lecturii – una mai bogată și mai plină de sens, iar pentru asta i-am dat 4 stele pe goodreads.
No Comments