Da, știu, poate nu sunt cea mai potrivită persoană care să scrie despre cartea lui Mircea, Inima Dragonului, dar voi încerca să fiu doar 20% subiectivă și 80% obiectivă. Așa că, să-i dăm drumul.
Primele 20 de procente de subiectivitate
Mărturisesc că Inima Dragonului a fost în viața noastră încă de la începutul relației noastre. Îmi amintesc cum Mircea îmi citea seara, pe skype, fragmente din ea, pe vremea când lucra la o agenție de publicitate din Arad. Apoi a urmat o perioadă de pauză, Mircea s-a mutat în București și s-a apucat să scrie alte cele… povestiri despre un tată și fetița lui, un volum steampunk, poeziile Poems of Dawn… și chiar eu îl încurajam să perfecționeze scrierile mai recente și să uite de Inima Dragonului care, după părerea mea, nu avea neapărat un public format în România.
A participat cu Inima Dragonului la concursuri de debut și, chiar dacă a ajuns în finală, nu a câștigat. Apoi a trimis manuscrisul la cei de la Crux Publishing și a primit un feedback pozitiv, lucru care i-a dat un imbold să aducă romanul în forma sa cea mai bună, lucrând noaptea, după serviciu, la fiecare cuvânt și figură de stil pe care acum le putem savura în Inima Dragonului.
Următoarele 80 de procente de obiectivitate
În primul rând m-au surprins descrierile savuroase ale personajelor, ale cetății și ale lumii în care se petrece acțiunea. După care am fost copleșită de câtă acțiune este încropită în volum (nu-mi dau seama dacă e un lucru bun sau nu). Mi-a plăcut să văd cum Lied, bardul, își presăra cu balade trăirile și era (aproape) mereu dispus să-și facă datoria. Mi-a plăcut că nu există personaje pur pozitive și personaje pur negative ci, în fiecare puteam descoperi, în diferite procente, lucruri drepte și lucruri greșite.
De multe ori în timp ce citeam, am încercat să mă pun în pielea lui Lied și, sincer, mi-era milă de el. Contextul desfășurării acțiunii era presărat cu suspans, cu frică și cu o dorință de a repara răul cauzat, la care se cere sacrificiu. Însă, trebuie să recunosc că m-a cam iritat cât de des se vindecau rănile personajelor prin magie și cât de convenabil era pentru ele lucrul acesta.
De asemenea, mai multe evenimente colaterale cărora li s-au dedicat porțiuni din carte păreau să fie de interes pentru întreaga poveste și, pe măsură ce citeam, așteptam să văd cum se leagă cu restul. Și aici mă refer la povestea lui Sirra, sau la conversația pe care o are Mira cu Tarya. Sunt lucruri nespuse, fire care încă nu s-au înnodat, dar care, se pare că le voi afla abia în următorul volum.
Mi-au plăcut poveștile despre trecutul unor personaje și cum Mircea a lăsat în unele pasaje, loc de interpretări. De exemplu, eu am interpretat că Mira e fiica regelui și a Taryei, Maestra barzilor palatului. Dar când am întrebat autorul, mi-a spus că n-am nicio treabă.
Mi s-a părut că, în partea a treia, acțiunea e cam multă și toată înghesuită în doar câteva pagini. Multe scene cu lupte, coborâre în adânc cumva nefondată, parcă și autorul voia ca povestea să se termine odată. Recunosc însă că aceasta e o părere subiectivă pentru că și atunci când mă uit la filme sar peste scenele de acțiune cu bătăi și toate cele… vreau să văd cine a câștigat. Așa că, poate că voi nu veți vedea la fel finalul.
Însă modul în care s-a terminat romanul mi-a plăcut. Personajele nu au fost trimise să trăiască fericite în bula lor de magie. Se vede cum experiențele pe care le-au avut le-a întărit prieteniile, i-a lăsat și puțin… dislocați emoțional… și împrăștiați prin colțurile Nhilhitiei, unde mai exact, rămâne să vedem în cartea următoare. Sper.
Dacă mica mea recenzie va stârnit interesul puțin și vreți să citiți cartea, o puteți găsi pe site-ul editurii Crux și pe elefant.ro, unde de obicei au reduceri de preț. Lectură plăcută!
P.S.: merge perfect cu un flat white 😀
1 Comment
Abia astept sa citesc cartea .Aveam nevoie de acest imbold. Multumesc.