carti

Anotimpul pumnalelor – un anime în formă scrisă

June 10, 2017
Anotimpul pumnalelor de Serban Andrei Mazilu

Imaginați-vă o istorie alternativă a lumii, care se bifurcă de ceea ce știți undeva în jurul secolului XIX. Acum imaginați-vă că o industrie – industria tutunului – acaparează totul. Nu orice fel de tutun, ci unul care sporește imaginația și îți oferă viziuni din viitor, din ce ar putea lumea și tehnologia să fie. De dragul profitului, sau progesului (pentru unii e tot una) se sacrifică totul: oameni și natură, întregul arhipelag Voss fiind înghițit de fumul cenușiu tușit de furnalele fabricilor; singurii care se pot bucura de lumina soarelui fiind aristocrații, care locuiesc în propriul lor oraș suspendat.

Acum, dacă lumea această formată din câteva insule, smog și oameni blestemați să trăiască în semi-întuneric… dacă acest trist univers întunecat nu v-a ocupat pe deplin mintea mai adăugați o religie despotică (cum sunt toate, ar spune naratorul), nu mai mult de o mână de asasini, un zeu trist și un complot menit să distrugă ordinea din arhipelag și aveți toate ingredientele unei povești fantastice. Ceea ce nu aveți însă este povestea, pe care Șerban Andrei Mazilul o construiește cu migălă, invocând-o din nimic precum Aendo Assermore, personajul principal, invocă vârcii – acei vârcolaci jumătate oameni, jumătate umbre, care i-au bântuit copilăria.

Să începem cu începutul

Anotimpul pumnalelor, de Șerban Andrei Mazilu, începe cu asasinarea unui mic baron și se termină cu… un adevărat măcel. Pentru o clipă era să vă spun cum se termină, deoarece discrepanța este incredibilă. Anotimpul pumnalelor este construit pe principiul the butterfly effect și cu fiecare pagină pe care o întorci ajungi să te întrebi dacă întreaga situație mai poate degenera și până unde se poate duce totul. Ceea ce te face să mai întorci o pagină ca să îți pui din nou aceeași întrebare.

„Secția 2 […] doar un popas intermediar între viață și iad, un fel de purgatoriu prost administrat.” (Anotimpul pumnalelor, 206 pp.)

Povestea este antrenantă, iar personajele trasate în tuse groase sunt fără doar și poate memorabile: preotul-cancelar Bone – un monstru, gras, libidinos de om; Baudelaire, detectivul depresiv și umil, care rezolvă cazurile metodic, fără grabă, în ritmul lui, cu țigara în colțul gurii e scos parcă din romanele polițiste noir; sau Moon Thatcher (intenționat i-am folosit numele care-i displace) geniul al cărui păr îi stă ca electrocutat în forma unor coarne diavolești, în ciuda ființei sale fricoase; Foxley, șeful șobolanilor cu dinți din metal și o chelie acoperită de cicatrici (nu cred că e descris chiar așa, dar nu pot să-l văd pe Foxley cu păr). Acestea sunt doar câteva din personajele colorate și chiar dacă doar secundare din Anotimpul pumnalelor. Îmi plac atât de mult acest personaje secundare pentru că ele sunt oarecum sarea și piperul, iar modul în care sunt descrise mă transportă imediat într-un anime și pot să le vizualizez în suficiente amănunte încât să iasă din pagină, să prindă viață în mintea mea. Această calitate… cum să-i zic… animeistică nu știu să o mai fi regăsit în vreo carte (poate doar la Murakami – atât Ryu, cât și Haruki -, dar ei sunt japonezi și e normal, e în cultura lor). În niciun caz la vreun autor român.

harta-imperiului-voss, anotimpul pumnalelor

Scurtă recapitulare: contextul e steampunkish, industrial, o atmosferă apăsătoare, întunecată. Personajele sunt care mai de care mai păcătoase, știu asta, unele fac ceva, altele se mândresc cu asta – niciunul nu este măcar în proporție de 50% bun. Poate doar Septimus, care este destul de naiv pentru poziția sa de „Împărat Absolut”, ceea ce îl face cu atât mai mult vinovat pentru tot ce se întâmplă. Și apoi, avem lupta dintre bine și rău. Vorba vine bine, cum ziceam, nu prea găsești oameni buni în povestea asta, ci doar oameni care se întâmplă să fie obligați de circumstanțe să facă binele. Dar cum spune un proverb, tot răul înspre bine. Adevărul este că finalul îmi infirmă puțin această teorie și îmi arată că personajele din carte se schimbă și tânjesc după bine.

„Mie-mi plac oamenii! […] Cred că pot fi buni și corecți și cred că se pot schimba, se pot trezi, se pot respecta și iubi. Cred că dincolo de noapte nu e și mai multă beznă, ci un soare care așteaptă să răsară… și trebuie doar ajutat puțin de către noi.” (Anotimpul pumnalelor, 334 pp.)

 

Iar acum pentru partea care nu mi-a plăcut.

Thanos – zeul morții și a morților, dar nu chiar. Un tip atot-puternic, dar nu prea. Are nevoie de oameni să restabilească echilibrul în univers, altfel boom, totul se duce de râpă și este distrus. Inclusiv el. Dar e slăbit. Și e așa un pic prea plângăcios pentru un zeu.

Kalleth – iritant de ușor se aliază cu o șleată de asasini și apoi se lasă implicat într-un ritual de inițiere despre care n-are habar cum va fi, dar nici nu pune întrebări. Tipul ăsta parcă trebuia să fie directorul Serviciilor Secrete din Voss. E salvat de Corbi (asasini din considerente religioase, care ascultă doar de voia zeului morții) doar ca să moară mai târziu – că așa e planul lui Thanos.

Aceste două personaje au fost cele care mi-au stricat puțin gustul lecturii. Dar Thanos nu prea apare în scenă, iar Kalleth e doar episodic, fără o miză prea mare în poveste. Dar mai am o singură nemulțumire, tot legate de personaje. Tonul lor se suprapune. Adică la un moment dat, dacă nu ar fi fost scris cine vorbește te-ai fi pierdut complet, deoarece fac același tip de glume, au același sarcasm și aceleași replici tăioase. Mi s-a întâmplat asta cu York și Aendo – dar poate are și asta o explicație, apropierea vârstei lor, tineri, inexperimentați cu viața, așa în general. Dar impresia pe care mi-a lăsat-o această suprapunere de tonalități e că nici unul nu are o voce suficient de distinctă.

Întrebări fără răspuns

Promit că termin această recenzie (?) curând. Mai am doar câteva întrebări și observații:

  1. De ce sufletul lui Foxley ajunge să fie prizonier în sabia lui Aendo? Și de ce îl poate auzi și Jess?
  2. De unde superputerile lui Aendo Assermore?
  3. Despre ce profeție vorbește Mequette la sfârșit? Nu este menționată deloc până atunci, sau poate nu am citit eu cu suficientă atenție.
  4. De ce moare bătrânul care îi face costumul și masca lui Aendo? Știu că de bătrânețe, dar pare prea pus cu mâna totul. Și în plus, cine e de fapt? De ce e atât de darnic cu asasinul numărul 1 din Arhipelag?

Poate sunt doar niște întrebări retorice sau poate voi găsi răspuns la ele în următorul volum. Până atunci însă, vă invit să citiți Anotimpul pumnalelor dacă vă place atmosfera întunecată a romanelor steampunk și fiorii pe care vi i-ar da dacă ați păși prin Mordor. Dar aveți grijă derapajul moral al personajelor este la el acasă.

Meta-critica

Privind în ansamblu cartea o poți lua drept o critică acidă și total pesimistă (aproape nihilistă) la adresa societății. O societate care de dragul profitului distruge vieți și distruge natura și care, în forurile sale cele mai înalte este condusă cu o incompetență crasă. O societate în care oameni hidoși moral și spiritual ocupă funcții sfinte sau funcții importante și îi asupresc pe ceilalți și nimeni nu se poate atinge de ei. O societate în care până și cel mai neînsemnat civil este pătat și murdar și decăzut. Din păcate singura soluție pe care cartea o dă la o astfel de societate este cea pe care o regăsim și în V for Vendetta – resetarea completă a sistemului și a valorilor prin distrugerea ei.

Însă, printre rânduri, eu mai citesc o soluție care se strecoară în poveste involuntar – nu-mi dau seama dacă a fost sau nu intenția autorului (dar nu suntem la școală, deci nu contează ce a vrut să spună autorul) – dragostea. Din momentul în care Aendo se îndrăgostește de Jess și realizează că o iubește lucrurile iau o turnură care îl surprinde până și pe asasin. I se schimbă viața, principiile și abia atunci începe să simtă și să trăiască, chiar dacă fusese înviat din morți de ceva vreme.

Acestea fiind scrise vă invit să citiți Anotimpul pumnalelor pe care îl găsiți de vânzare pe site-ul Crux, sau pe elefant și eventual să lăsați părerile voastre despre carte în scris, mai jos. Sau pe facebook.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply