Chiar nu știu de ce, atunci când am început Uriașul îngropat, de Kazuo Ishiguro, am pornit de la premiza că există un uriaș îngropat undeva care avea să fie trezit sau adus la viață cumva. Cu fiecare pagină pe care o citeam simțeam că personajele se apropie tot mai mult de acel uriaș și ca din clipă în clipă aveau să îl zgândăre, aveau să îl elibereze în lume și fie urma să distrugă tot, fie avea să îi ajute. De aceea, momentul în care personajele au început să vorbească despre un dragon și au pornit în căutarea lui m-a derutat. Dar, în același timp, m-a făcut mai curios despre cum avea să se termine cartea, despre cum avea să se termine căutarea celor doi bătrâni – Beatrice și Axl.
Context
Povestirea începe cu detalii din viața unui cuplu în vârstă, care trăiește marginalizată într-o comunitate al cărei adăpost e o movilă mare de pământ. Inițial, am avut impresia că timpul povestirii nu era cu mult după perioada primilor homo sapiens, dar curând aflăm că suntem în perioada post-Camelot, post-Merlin, post-Cavalerii mesei rotunde. Însă, tărâmul unde locuiesc cei doi se află sub o vrajă care îi face să uite, atât ziua de ieri, cât și zilele care s-au petrecut cu zeci de ani în urmă, zile importante din viața lor – cum ar fi plecarea fiului lor de acasă. De ce? Unde? A fost o ceartă? Cine a fost de vină? Simți uitarea aceasta ca pe o frustare continuă și este una din temele principale ale cărții, care inevitabil mi-a adus aminte de Sir Terry Pratchett și al său Alzheimer. Să pierzi tot mai mult din amintirile prețioase, să îi uiți pe cei dragi, să îți uiți proprii copii. Paginile sunt triste și dureroase, însă confuzante. Nu știi dacă uitarea lor e dată de bătrânețe sau de o vreo magie. Dar, permanentă și persistentă uitarea e peste tot, chiar și în micile fărâme de luciditate ajungi să te întrebi dacă nu cumva acea amintire e o invenție sau chiar așa s-a întâmplat. Kazuo Ishiguro reușește să te facă să simți uitarea alături de personaje.
„But then again I wonder if what we feel in our hearts today isn’t like these raindrops still falling on us from the soaked leaves above, even though the sky itself long stopped raining. I’m wondering if without our memories, there’s nothing for it but for our love to fade and die.”
Călătoria spre uriașul îngropat
Beatrice și Axl pornesc în căutarea fiului lor. Motivația este una multiplă. Parțial ei pleacă deoarece nu se mai simt doriți în comunitatea lor, nu se mai simt utili și cel mai rău sunt făcuți să se simtă inutili de oamenii din jurul lor. De aici, privind în retrospectivă și după ce am asistat la un Creative Morning cu tema egalitate și una din subtemele atinse fiind rolul bătrânilor în societate, se ridică întrebarea – cum poți să ajuți oamenii în vârstă să se simtă încă parte din societate, să fie activi, să se simtă utili și nu doar o greutate pe umerii celorlalți? Ei bine, Beatrice și Axl pornesc în căutarea fiului lor (care e posibil să nu se fi născut vreodată) și ca să-și demonstreze lor înșiși că se pot descurca pe cont propriu, că nu au nevoie de susținerea comunității.Călătoria
Dar mai este un motiv pentru căutarea lor. O nevoie inexplicabilă, deoarece amintirile sunt vagi și incomplete, o nevoie de iertare. Există un sentiment de vinovăție care atârnă în special de gâtul lui Axl, care îi împinge tot mai departe în călătoria lor spre satul fiului lor, care, cu siguranță avea să-i primească la el și să-i lase să locuiască cu el.
Parcursul este unul lent în care cei doi eroi întâlnesc o altă mână de eroi adevărați: ultimul Cavaler al mesei rotunde rămas în viață – bătrân el însuși, paranoic și senil, un spion saxon trimis să răpună sursa magiei care ține tărâmul în uitare, un băiat orfan plin de curaj care își caută mama. Drumurile acestora se întrepătrund de mai multe ori, culminând cu întâlnirea tuturor pe vârful unui munte, în cuibul dragonului.

Two good enough reasons to love mornings: books & coffee.
#coffee #flatwhite #coffeeshop #artichoke #theburiedgiant #kazuoishiguro #books #reading #currentlyreading #readinglist #staircase #bookstagram #coffeeaddict #coffeegram #bookstagramer #japaneseauthor #ig_books #booklovers #bibliophile #iphoneonly #vscobooks
Barcagiul și finalul
Melancolic. Trist. Dar demn de o povestire fantastică, chiar dacă stilul în care este scrisă nu este unul clasic fantastic, ci mai mult istoric. Mare parte din carte ești urmărit de întrebarea: chiar există magie, sau sunt doar metafore și superstițiile unor bătrâni.
As vrea să vă spun doar două lucruri care mi-au plăcut în finalul cărții. Primul este următorul citat:
„The giant, once well buried, now stirs. When soon he rises, as surely he will, the friendly bonds between us will prove as knots young girls make with the stems of small flowers.”
Al doilea este simbolistica infuzată peste tot pe parcursul cărții. Nu poți să nu observi referințele la barcagiul care te trece Stixul pe tărâmul celălalt, sau faptul că nimeni nu merge pe lumea cealaltă decât singur. Iar partea aceasta îmi pare cea mai tristă dintre toate.
„A couple may claim to be bonded by love, but we boatmen may see instead resentment, anger, even hatred. Or a great barrenness. Sometimes a fear of loneliness and nothing more.”
Uriașul îngropat îți lasă în minte chiar și la mult timp după ce ai terminat cartea o serie de întrebări la care nu cred că am găsit răspuns încă. Ce ți-ai dori mai mult? Să îți amintești tot trecut cu tot binele și răul pe care l-ai făcut? Sau ușor, ușor să uiți totul, până și ziua de ieri? Ești dispus să distrugi lumea doar ca să îți păstrezi amintirile cele mai prețioase? Sau ești gata să-ți pierzi identitatea? Ce e mai bine? Ce valorează mai mult? Dar dacă odată cu spulberarea uitării îți vin înapoi în minte toate relele pe care le-ai săvârșit în viață? Dacă nu mai există uitare nici pentru acelea?
No Comments