carti

Redescoperindu-l pe Salman Rushdie

aprilie 19, 2020
The Moor's Last Sigh, Salman Rushdie

Prima carte pe care am citit-o de Salman Rushdie au fost Versetele satanice. Și cartea începe într-un mod magnific. Doi bărbați, Gibreel și Saladin, cad în gol dintr-un avion ce tocmai a explodat. Când ajung jos, unul e înger, iar celălalt demon. Apoi, fiecare pornește pe propriul drum spre răscumpărare, respectiv spre decădere totală. Versetele satanice sunt renumite datorită unui mic detaliu dintr-unul din visele lui Gibreel, care este arhanghelul Gavril ce îi dictează lui Mahomed Coranul, și anume, că nu tot este de inspirație divină. Datorită acestei mențiuni, câteva rânduri într-o carte de câteva sute de pagini, viața lui Rushdie a fost amenințată de extremiștii musulmani timp de aproximativ 30 de ani.

Copiii de la miezul nopții nu am terminat-o. Cred că i-a lipsit acea introducere neașteptată, iar cartea este foarte… ancorată în istoria și tradițiile Indiei. Ceea ce, pentru mine, acum mai bine de zece ani când m-am pus să o citesc, a fost neatractiv.

În schimb mi-a plăcut Furie – un roman direct, despre un bărbat, ce locuiește în New York și are anger management issues.

Apoi, anul trecut, într-un anticariat aproape de Universitate, am dat peste The Moor’s Last Sigh. În engleză. Nu știu dacă este tradusă în română. Nu am verificat și nici nu m-a interesat. Pentru că după primele zece pagini scriitura lui m-a (re)cucerit. Modul elaborat, așezat, fără nicio grabă, înșiruirile de epitete care construiesc o imagine vie, clară, detaliată – ei bine, pot să spun că după zeci și zeci de cărți citite, în care acțiunea era pe primul loc, o carte în care prioritatea o are povestea și în care autorul nu se grăbește să construiască povestea, a fost mai mult decât binevenită.

Povestea pe scurt

Salman Rushdie este un povestitor desăvârșit, iar în această carte își demonstrează talentul cu siguranța unui artist care iese pe scenă în fața unui public convins de farmecul pe care îl are asupra lui. Salman Rushdie țese lent, dar intrigant, povestea casei Zogoiby, înălțarea și prăbușirea ei, văzută prin ochii ultimului descendent. Singurul urmaș rămas în viață și el aflat la capătul unei vieți fără urmași – Moraes „Moor” Zogoiby.

The Moor's Last Sigh, Salman Rushdie

Rushdie, Marquez, Joyce și Cărtărescu

De la prima până la ultima pagină, Salman Rushdie țese o pânză complexă care acoperă generații. Ai impresia că temele pe care le abordează sunt circulare pentru că ajunge din nou și din nou la ele, însă, ele sunt în spirală îndreptându-se spre un final inevitabil.

Vreau să vă dau doar un exemplu. În gresia colorată, dintr-o mică sinagogă, bunica lui Moor, după ce fiul ei o părăsește pentru fata cu aproape douăzeci de ani mai mică decât el, renegându-și familia și religia, ajunge să vadă viitorul în dalele albăstri minuțios pictate. O generație, aproape două mai târziu, Moor ajunge să o vadă pe mama lui în gresia de pe jos dintr-o casă de vacanță din Spania și el fiind aproape de finalul vieții după decenii de regrete și decizii greșite. Istoria se repetă – elementul de circularitate – dar puțin diferit – iar aici găsim evoluția în spirală a acestei teme.

Istoria întipărită într-o pictură în continuă schimbare mi-a adus aminte de țesătura din Orbitorul lui Cărtărescu, care, dacă nu mă înșală memoria, pentru că a trecut cred că mai bine de un deceniu de când am citit-o, se schimbă și ea, iar detaliile ei și ce arată sunt neverosimile și totuși o realitate. Recunosc, m-am lăsat inspirat de această scenă când am gândit Nlithia ca o țesătură, iar fiecare iță viața unui om. Asta se vede cel mai bine în Căderea celor șapte turnuri.

Aceasta este una din legăturile pe care le-am văzut între Salman Rushdie și Cărtărescu și chiar cred că cei doi sunt aproape de același calibru. Iar legătura cu Gabriel Garcia Marquez am văzut-o în modul în care Rushdie spune o poveste trans-generațională (ca Marquez în Un veac de singurătate), dar și în modul în care împletește fantasticul cu realitatea, alunecând cu eleganță dintr-o parte în alta. Am menționat de faianța cu picturi schimbătoare. Apoi mai este boala de care suferă Moor, o accelerare a îmbătrânirii – se naște la 4 luni jumate. Ar fi trebuit să fie mort, incomplet format, dar arată ca un bebeluș nou-născut normal. Apoi, la zece ani arată ca un tânăr de douăzeci. La patruzeci de ani este deja la fel de bătrân ca tatăl său.

Ce este fascinant la Salman Rushdie este cum reușește să îmbine toate aceste elemente fantastice cu situații și circumstanțe reale, momente istorice, potrivindu-le cu dibăcie pentru a crea o imagine verosimilă, chiar dacă improbabilă. La fel cum reușește și Marquez în veacul său de singurătate.

Și un singur paragraf despre conexiunea cu James Joyce și Ulise. The Moor’s Last Sigh este o carte pe straturi. Multe straturi, toate presărate cu simboluri. Poate fi studiată în diverse chei, iar pe ici-colo, Moor mai dă câte o mână de ajutor, câte o explicație. Poți să citești cartea în cheie istorică. Sau mitologică, făcând apel la referințele la mitologia greacă. Sau hindusă. În cheie religioasă, fără doar și poate.

Salman Rushdie mixologist de crezuri

Cartea este întreg mix de concepte și teme antice, istorice, religioase pe care Rushdie le pastișează până la urmă peste un Bombay contemporan, efervescent, tensionat, gata să explodeze – ceea ce se și întâmplă la un moment dat.

Doar ca să vă faceți o idee, mama lui Moor este catolică dintr-o familie pro-ocupaționști britanici, tatăl lui este din minoritatea de imigranți evrei, un personaj care ajunge să-și creeze propriul Eden din afaceri ilegale ajungând șarpele din propria lui grădină suspendată, șarpele care distruge și înveninează tot. Famila aceasta are multă putere în Bombay care se confruntă cu lupte între hinduși, hinduși extremiști adepți ai lui Ram și musulmani. Din tot amestecul acesta, din această pluralitate de crezuri se nasc tensiunile de pe fundal care afectează precum mișcarea plăcilor tectonice într-un cutremur viețile tuturor personajelor.

Concluzia

Salman Rushdie, mă repet, este un povestitor desăvârșit. Știe să îți lase firimituri pe care să le urmărești ca să ajungi la finalul apoteotic, elegant și… potrivit. Dar Rushdie nu te lasă cu speranță, nu salvează eroul și nici eroul nu salvează pe nimeni, nici pe el însuși – pentru că povestea aceasta nu are un erou, doar niște oameni care s-au crezut Icaruși sau Luciferi și s-au prăbușit sub greutatea propriilor păcate, aroganțe, greșeli și regrete.

Mi-a plăcut foarte mult cartea. Mi-a fost dor de scriitura lui Salman Rushdie. Mi-a fost dor de o carte pe cât de complexă, pe atât de antrenantă.

Vă las, ca de fiecare dată, câteva citate care, sper, să vă facă poftă să îl citiți pe Rushdie.

The grave settles no quarrels.

We inhale de world and breathe out meaning.

To change your masters, change your clothes.

A bad mistake, to make an enemy of your mother; for enemies are plentiful, but mothers are hard to find.

…love did not make lovers invulnerable.

I am convinced that they both saw my crippled hand, my aging, as a judgement upon them – a deformed child born of a stunted love, half a life born or a marriage that was no longer whole.

Everything is for relative. Not only light bends, but everything. For relative we can bend a point, bend the truth, bend employment criteria, bend the law. D equals mc squared, where D is for Dynasty, m is for mass of relatives, and c of course is for corruption, which is the only constant in the universe.

I was fortune’s, and my parents’ fool.

The Moor’s Last Sigh, Salman Rushdie

Lecturi fantastice să aveți!

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.