Cum am ajuns sa am o carte cu autograful lui Cixin Liu

Vă avertizez că povestea aceasta are un contra-climax. Să nu îmi spuneți că nu v-am zis. Buuuun. Să începem. Sau stai. Cine este Liu Cixin?

Liu Cixin – vârful de lance al SF-ului de azi. Discutabil.

Liu Cixin a devenit o supernova în lumea literaturii SF cu trilogia sa Problema celor trei corpuri. A ajuns cunoscut în lumea întreagă, ba chiar pe lista cărților de citit a lui Barack Obama. Cândva, într-o altă epocă. Toate recenziile pe care le-am citit online, pe blogurile de science fiction erau pozitive. Ceea ce, normal, mi-a stârnit interesul. Totuși, nu m-am grăbit să îmi comand vreo carte. Am lăsat dorința să ardă mocnit și mi-am văzut de lista infinită cu cărți necitite din bibliotecă. Apoi, am plecat în concediu în Scoția. Când am zburat încolo lumea era la fel de fericită și ignorantă ca întotdeauna, când m-am întors eram în pandemie.

Noaptea în care am schimbat hotelul de două ori

Am aterizat în Edinburgh pe la ora 9 seara, ora locală. Tată, mamă și fiică de patru luni, două ghiozdane și un stroller. Am întrebat google maps care e drumul până la hotel și aveam 2 variante. Prima cu trenul. Ne lăsa în centrul vechiului oraș, dar la o distanță cam mare de hotel. A doua cu autobusul, iar stația era la 2 minute de mers pe jos de hotel.

Cu un copil în brațe și bagaje, voi ce ați fi ales? Exact. Ne-am urcat în double decker, în zona de sus, loc chiar deasupra șoferului și ne-am petrecut o oră și câteva minute din viață privind prin geam un Edinburgh ploios și cam pustiu, încercând să distrăm un copil, care după ce dormise aproape patru ore pe avion, acum avea chef de interacțiuni sociale.

50 și ceva de stații mai târziu (autobusul oprea efectiv aproape la fiecare două minute) am coborât din bus și ne-am îndreptat spre micul hotel. Ploua serios. În cele 2 minute am fost uzi leoarcă toți trei. Iar lacrimile țâșneau din copil mai tare decât ploua. Deci e posibil să fi fost uzi de la ea.

Ajungem în fața hotelului și ușa închisă. Toate becurile stinse. Nimeni să deschidă. Pe un anunț, pe ușă, scria că e închis pentru mentenanță să sunăm la numărul de mai jos. Ceea ce am făcut și am fost redirecționați spre un hotel la nici 10 minute de mers pe jos, unde eram așteptați. Oricum eram uzi, așa că am zis că nu mai stăm după taxi. Google maps ne-a dus direct la hotel. Zece minute și un copil înghețat mai târziu, am ajuns la hotel.

Am fost primiți în holul hotelului de un indian, în pantaloni scurți, ce părea a fi administratorul. Nu părea chiar trezit din somn, dar cu siguranță îl ridicasem din pat, doar să constante că defapt noi nu eram trecuți pe listă de oameni cazați. Însă, a fost binevoitor și ne-a dat o cameră, după care s-a pus pe dat telefoane să descâlcească lucrurile și să afle cum de s-a pricopsit cu o familie de români pe nepusă masă.

Cazați fiind am dat o fugă până la primul fastfood deschis, doar să fiu chemat înapoi de urgență de soția mea. Am luat mâncarea și am luat-o la fugă, doar să îmi găsesc soția și copilul în holul hotelului, împachetați și gata de plecare. administratorul ne-a explicat că fusesem repartizați la un alt hotel și că nu ne poate primi. Așa erau directivele. Ne chemase un taxi care avea să ne ducă exact la adresă. Furia creștea în mine. Cum să dai afară din hotel, în ploaie, o femeie cu copil, când tu ai o cameră liberă pe care cu o secundă înainte erai gata să o oferi. Pot doar să-mi imaginez că la fel se simțiseră Iosif și Maria, când nu s-a găsit loc în casă pentru ei, în Betleem.

Taxiul a ajuns, ne-am urcat, iar administratorul a făcut un gest care ne-a surprins. Ne-a înmânat 10 lire. Probabil i se făcuse milă de noi. Am acceptat și am fost duși la hotel. Cursa a costa 9 lire și ceva. Pe această cale îi mulțumesc.

Universul de peste drum

Pe cealaltă parte a străzii, ceva mai sus de hotelul unde în cele din urmă am fost cazați, chiar în intersecție era o librărie. Ocupa o casă veche cu demisol și etaj, aveaa pereții din granit cenușiu. Dacă ar fi fost puțin mai mare ai fi zis că e un „mansion” al vreunui nobil local.

Deși am trecut zi de zi, de 2-3 ori pe zi pe lângă librărie (era în drumul spre centru) nu am intrat în ea. Poate pentru că ceva în subconștientul meu mă oprea, de parcă ar fi știut că aveam să am parte de o criză existențială dacă intram. Sau poate pentru că știam că odată intrat avea să-mi ia câteva ore să ies înapoi, iar fiica noastră de nici un an nu ar fi rezistat.

În ultima zi, ca în orice poveste care se respectă, cât timp copilul trăgea un pui de somn de-amiaz, pentru că nu puteam să stau întins și nemișcat două ore în unicul pat din camera de hotel, am zis totuși să ies, să arunc un ochi în librăria de peste drum.

Criză existențială de scriitor

Am rămas mut, stană de piatră în fața vitrinei închise cu cheie. Doar ochii mi se mișcau în cap citind titlurile de pe coperte și prețul cărții mic, într-un colț. Era o colecție întreagă de cărți cu autograf. De la cei mai minunați autori pe care ți-i poți imagina. Erau cărți ale lui Neil Gaiman, J.K Rowling, Sir Terry Pratchett, Robin Hobb, Salman Rushdie. Name it, they had it. Ba printre ele era și un first print edition din „Stăpânul Inelelor” semnată nu de Tolkien, ci de ilustratorul ediției.

S-au întâmplat câteva lucruri cu mine, în fața acelei vitrine, simultan.

1. Am realizat că le vreau pe toate. Vreau să am în biblioteca mea cărți atinse, semnate de proprii autori. Nu știu să explic exact sentimentul, dar te aduce mai aproape de ei și de opera lor. Când deschizi o carte cu autograful autorului e ca și când ai da mâna cu el.
2. M-am simțit mic. Ca și când aș fi intrat într-un templu și de jur împrejurul meu ar fi fost statuile colosale ale zeilor literaturii.
3. Mi-am dat seama că mai am mult de scris ca să ajung acolo și că există toate șansele să nu ajung, oricât m-aș strădui. Mediocritatea e cel mai dificil de depășit.

După douăzeci de minute mi-am mai venit în fire și am început să descopăr toate colțurile casei în care erau ascunse mii și mii de cărți. În cele din urmă, am plecat de acolo cu cartea lui Cixin Liu. Cu autograful autorului, dar și al traducătorului. Încă nu era atât de cunoscut încât să coste o enormitate cartea.

Versiunea mea de magneți de frigider

Am ales „The Supernova Era” ca suvenir al călătoriei pentru că îmi doream să citesc ceva scris de el de ceva timp. Apăruse prin toate revistele de specialitate și toți cititorii de SF pe care îi urmăresc, îl recomandau. Cu atât mai bine pentru mine, că îl am în bibliotecă. Cu tot cu autograf și cu o amintire puternică asociată cărții.

Dar de ce o carte drept suvenir și nu un magnet de frigider?

Acum vreo 3 ani mi-am zis că în loc să-mi acopăr ușa de la frigider cu magneți din locurile pe care le vizitez, mai bine îmi completez rafturile din bibliotecă. Adică, în orice țară merg, oricât de scurtă vizita, încerc să cumpăr o carte. Cel puțin una, deși uneori e foarte greu să mă abțin.

Poate am să revin și cu o recenzie la carte, în perioada următoare, dacă reușesc să mă motivez suficient. Oricum, Cixin Liu merită citit.