Primul imbold
Vânătorii de zmeie este o poveste despre prietenie circumstanțială, despre familie, despre Kabul și Afganistan, despre tranziția de la bunăstare la război, despre diferențe etnice și sociale.
Amir, protagonistul poveștii, este un copil afgan care locuia într-o vilă împreună cu tatăl său. Slujitorul lor, Ali – un hazara (o persoană născută într-o castă inferioară), avea la rândul său un fiu, Hassan, care era de aceeași vârstă cu Amir. Amir și Hassan îsi petreceau majoritatea timpului împreună, însă Amir nu l-a considerat niciodată pe Hassan prieten cu adevărat – deși nici nu îl considera pe deplin slujitor. Amir nu îl include în jocurile sale cu ceilalți vecini, nu îi ia apărarea când ceilalți îl batjocoresc pe Hassan din cauza etniei lui, chiar dacă Hassan își riscă pielea pentru Amir și îl salvează de la o bătaie. Poate de aceea Amir are remușcări și procese de conștiință când prietenul său trece printr-o tragedie. În loc să vorbească și să își recunoască lașitatea preferă să îl înlăture pe Hassan din preajma lui. Pe acest fundal emoțional pentru adolescentul Amir vine războiul, familia lui pierde atât averi, cât și statut și se văd nevoiți să fugă în SUA, încercând să uite de greșelile făcute.
Flow-ul cărții
Recunosc că, pe măsură ce citeam, voiam o confirmare, orice urmă de speranță că Amir se va întoarce, va rezolva problema și se va împăca cu Hassan. Cartea însă, ia o întorsătură la care nu mă așteptam și care mi-a lăsat un gol în stomac. Singura parte din carte care a fost ușor de parcurs au fost primii ani petrecuți de Amir și Baba în State, cum au reușit să se repună parțial pe picioare, cum Amir se îndrăgostește. În rest totul este înțesat de tensiune și tristețe, de regrete și remușcări, un mare rău peste care vrei să treci în viteză ca să scapi de el și să ajungi la liman. Devastator chiar și în capitolele în care toate păreau bune…
Khaled Hosseini scrie un roman despre un copil, un om educat în cultura afgană, care este fără doar și poate o imagine în oglindă a românului care dacă se vede cu bani în buzunar și haine mai frumoase, este șef, iar toți cei care sunt mai săraci decât el sunt inferiori.
Citind cartea, mereu așteptam ca lucrurile să fie mai bune, să vină odată acel happy ending al situației, în schimb din toate perspectivele (social, personal, emoțional) povestea degenera. Iar pentru mine, punctul de maxim interes, a fost când Hassan suferă batjocura cea mai cruntă. Modul lui Khaled Hosseini de a captiva atenția, de a detalia fiecare circumstanță astfel încât să ajungi la concluzia corectă prin propriile procese de gândire, m-au făcut să iubesc trauma acestei povești.
Eu și personajele
Personajele sunt construite impecabil. Reflectam după fiecare pasaj care îl caracteriza pe Hassan. În multe aspecte mi-ar fi plăcut să fiu ca el… dar în multe altele îmi venea să îi trag o palmă să îl trezesc la realitate… să îi spun că trebuie să lupte, să aibă un cuvânt de spus, să nu fie și el o slugă. Putea să fie orice, era suficient de deștept. Aș fi vrut ca roata să se întoarcă, ca Hassan să fie șeful lui Amir sau, măcar să devină cineva… Mi-e greu să diger modul în care Hassan își accepta soarta, cum în cele mai urâte acțiuni ale lui Amir el continuă să-i fie loial și să lase în urma lui numai povești frumoase despre prietenia lor.
Cu tristețe, în final, una din concluziile pe care le lasă nespuse Hosseini este că persoanele care au mai mulți bani, mai multă educație, haine mai frumoase… acești oameni au tot timpul drepturi mai multe decât cei care nu au avut șansa lor în viață.
Recomand sau nu
Nu este o lectură relaxantă, pe care să o ai pe noptieră în caz că vrei să adormi repede. Eu am făcut greșeala de a o ține acolo și m-am dezmeticit pe la ora 3 dimineața că încă citeam… în mai multe nopți. Povestea este despre o realitate pe care autorul a trăit-o la începutul războiului în Afganistan, iar tristețea își întinde tentaculele în fiecare domeniu… în acțiunile lui Amir, în modul de gândire al lui Hassan, în simplitate, în răutatea oamenilor, în contextul social.
În final, recomand cartea asta tuturor celor care sunt nemulțumiți de viață, tuturor celor care cred că sunt cineva, tuturor celor care trăiesc după motto-ul „ca la noi, la nimeni” și tuturor celor care au avut un prieten fidel și bun, pe care l-au dezamăgit gândindu-se că ei merită pe cineva mai bun. În final vă las un citat (in engleza, pentru ca asa am citit-o) care mi-a plăcut mult. Sunt curioasă cum ați simțit voi cartea asta.
I see now that Baba was wrong, there is a God, there always had been. I see Him here, in the eyes of the people in this corridor of desperation. This is the real house of God, this is where those who have lost God will find Him, not the white masjid with its bright diamond lights and towering minarets. There is a God, there had to be, and now I will pray, I will pray that He forgive that I have neglected Him all of these years, forgive that I have betrayed, lied and sinned with impunity only to turn to Him now in my hour of need, I pray that He is merciful, benevolent and gracious as His book says He is.
„The Kite Runner”, Khaled Hosseini, p. 317
No Comments