Din start, pentru unii s-ar putea să fie un pic de spoilers. Dar chiar am încercat să evit să dau detalii prea revelatoare. Dar e greu să nu dezvălui anumite lucruri când partea cea mai bună e finalul. Deci, pentru cei care nu au citit cartea încă și o vor face recent, vă invit să reveniți aici după ce ați terminat-o.
Sunt chiar curios cum vor traduce titlul acestei cărți. E atât de… poetic. Dacă vreo editură citește rândurile acestea le recomand „Cântecul (ce) se înalță” – pentru că tot ce a rămas din lupta pentru libertate a Irlandei a fost un cântec. Și a fost de ajuns ca doisprezece ani mai târziu acest cântec să aprindă o revoltă. Dar m-a luat valul. Să o iau de la început și ceva mai logic.
Ordinul Mimilor se încheie cu Paige Mahonney încoronată ca Regină din Subteran (la propriu, nu e doar un nume), conducătoarea supremă a nenaturalilor din Scion Londra, în timp ce protectorul și patronul ei, Jax trece de partea dușmanilor. Această neîntorsătură neașteptată o surprinde și o derutează suficient de puternic pe Paige. În această stare o găsim la începutul cărții, încercând să țină în frâu și să disciplineze o armată de criminali. Iar atunci când în joc intră Vance, strateg militar de excepție, vinovată pentru o serie de pogromuri (precum cel din Bulgaria și Irlanda), Paige înghite momeala și cade în capcana întinsă cu dedicație pentru ea.
„We’re caught between being torn apart by monsters, or being ruled by them.” (pp. 158)
Dacă mi-a plăcut mult seria asta – Sezonul Oaselor – și dacă autoarea a reușit să mă impresioneze carte după carte, The Song Rising, cartea a treia din serie, m-a dezamăgit în două puncte. Unul este acesta. Mirosea de la o poștă a capcană. Iar încăpățânarea cu care se aruncă Paige în mijlocul ei e enervantă. În plus, prostia ei nu ajută prea mult nici la dezvoltarea personajului, nici la cea a acțiunii. Lucrurile putea sta la fel de bine și dacă ar fi căzut în capcană unul dintre ceilalți nenaturali de rang înalt: Nick sau Eliza, sau oricare dintre lorzii mimi. Ceea ce ar fi făcut-o pe Paige să trăiască regrete mai puternice. Poate, dacă unul din aceste personaje importante și-ar fi pierdut viața, lucrurile ar fi luat o întorsătură și mai dramatică, surpriza ar fi fost și mai mare, totul ar fi fost mai șocant. Adică, atunci când îți bagi într-o capcană de moarte personajul principal în jurul căruia întreaga serie stă în picioare, e și normal să mă aștept să scape. Nu e nicio surpriză acolo, doar o iritare că personajul intuitiv, descurcăreț, atent la detalii, rezilient, cu care te-ai obișnuit până acum, e dintr-o dată un idiot.
Și dacă tot vorbim despre dezamăgiri, cea de-a doua de pe listă are loc în ultima parte a cărții. Nu e la fel de mare ca prima și poate-poate, dacă mai stau puțin să mă gândesc, s-ar putea chiar să iert această decizie, din nou evidentă, de a rezolva o situație fără rezolvare. Pe scurt, Paige și o parte din gașca ei de nenaturali alături de care aleargă prin jumătate de Marea Britanie în căutarea unei soluții de a distruge SenScutul care poate detecta nenaturali (cea mai mare amenințare pentru existența acestora), e pusă într-o poziție dificilă: fie se predă, fie va avea loc un masacru.
Alegerea ei era atât de evidentă încât atunci când a luat-o m-a enervat. Însă, ca și circumstanțe atenuante, Paige a avut pentru prima dată un as în mânecă, iar sacrificiul a fost cu unul cu bătaie lungă: ca într-un joc de șah când calculezi mișcările în avans și decizi să renunți la o piesă importantă mai devreme, doar ca mai apoi să poți să ataci regina – pe Nashira, în cazul nostru.
Ar mai fi vreo 2-3 lucruri care par că nu au fost suficient de mult finisate: dușmanul numărul 1, Nashira Sargas, Suzerana refaimilor, pare complet ștearsă în comparație chiar și cu Vance – personaj proaspăt apărut în serie (dar pe care sunt foarte sigur că îl vom reîntâlni într-una din cărți, deoarece nu e moartă și cu siguranță va vrea să se răzbune pe Paige). Dar să ne concentrăm pe ce are valoros cartea:
- Încă o româncă este menționată în carte (personaj fictiv de data aceasta) și îmi place că rolul ei este unul curajos prin care sfidează dictatura Scionului. Sunt curios cât de multe lucruri știe autoarea despre istoria noastră.
- Jax are apariții puține, intermitente, dar este o prezență constantă. Ca o fantomă, un poltergeist care este legat de Paige și o bântuie cu îndoieli, iar atunci când apare din nou în carne și oase o ispitește.
„Even so, it seems that, in my brief time as a pawn, I have taught you one very valuable lesson, O my lovely. Humans will always disappoint.” (pp. 302)
„One day you will have to choose between your own desires, your own darkest impulses, and what you know to be right… and it will harden you. You will understand that all of us are devils in the skins of men. You will become the monster that lives inside us all.” (pp. 300)
- Finalul. Deschis, elegant și pune într-o mult mai mare perspectivă întreaga luptă împotriva Scionului. Îmi place și faptul că Samantha Shannon are o oarecare ciclicitate în modul în care indiferent unde ajung personajele ele revin la puncte esențiale care li s-au întâmplat în trecut. Doar un scurt exemplu: prima întâlnire a lui Paige cu un poltergeist violent, când era copilă, iar Nick o salvează. Și în celelalte cărți se face referire la acest moment, dar dacă în celelalte mențiuni focusul era strict pe relația dintre Nick și Paige, aici ne reîntâlnim cu poltergeistul. Și dacă ar fi să îmi dau cu părerea asupra puterilor lui Paige, îmi reiese că ea este mai mult decât un călător, un suflet care poate poseda alți oameni și care poate zbura prin aether, ci și cineva care poate controla spirite, nu doar trupuri. Cum de altfel poate face și Jax. Altfel nu-mi explic de ce spiritul care e pătat de sângele ei de când Paige era copilă, o ascultă.
- Relația cu suișuri și coborâșuri dintre Warden și Paige, care tradusă într-un status de facebook ar spune: „It’s complicated.”
„I loved hearing him saying my name. Loved the way it sounded on his tongue. He imbued it with singularity, as if I were the only person in the world who could ever possess it.” (pp. 89)
Și tot legat de final. Paige nu este o regină. Asta se vede în fiecare decizie a ei și în modul în faptul că nu suportă să fie legată în vreun fel. A fi regină înseamnă să fii legată de supușii tăi. Paige a fost încă de când lucra pentru Jax o rebelă. De aceea, îmi place că deși Paige începe The Song Rising ca regină termină ca rebelă.
Pentru că îmi place mult seria, în ciuda acestor (mici) dezamăgiri (poate sunt eu prea pretențios), i-am dat pe goodreads 4 stele. Oricum exprimarea Samanthei este flawless. Să nu mai vorbim despre faptul că în aproape 400 de pagini nu am găsit o singură greșeală de ortografie. Ca să nu ziceți că inventez, vă mai las o mână de citate, care demonstrează că Samantha Shannon are talent nu doar pentru distopii, ci și pentru transpunerea emoțiilor și a unor adevăruri universale în cuvinte.
„I searched him the way I might search a map for a path I had known long ago, chasing the familiar, learning what I had forgotten.” (The Song Rising, pp 29)
„… imagination became my nemesis; my mind created monsters out of nothing.”
„They made thieves of us – it is time to steal what’s ours!” (pp. 132)
„It lasted too long for a farewell. A moment. A choice. A mirror of the first time we had touched this way, behind the red drapes in the nest of the enemy – when danger had been everywhere, but a song had still been rising in us both. A song I wasn’t sure that anything could silence.” (pp. 141)
„So they can keep saying „no safer place” […] while leaving no safe place for us.” (pp. 218)
„Sometimes, the best way to honour the dead is to simply keep living. In war, it is the only way.” (pp. 254)
„You have risen from the ashes before. The only way to survive […] is to believe you always will.” (pp. 261)
„That’s what humans do. We make. We remake. We build, and we rebuild.” (pp. 312)
„I would cast off my crown and take up my sword, and I would go to battle.” (pp. 347)
*Imaginea din header-ul postării este luată de aici.
1 Comment
[…] Shannon are o grijă pentru cuvinte cum puțini scriitori contemporani pe care i-am citit au. E o întreagă serie și mai trebuie să apară vreo 3 […]