Roshani Chokshi are idei. Multe și bune și interesante. Iar cartea aceasta, The Gilded Wolves (revin ceva mai jos cu două aspecte care mi-au plăcut legate de numele cărții), avea toate ingredientele unui fantasy, cu nuanțe de steampunk, de succes: un heist (jaf) de zile mari, niște personaje bine diferențiate și cu personalități distincte, o mitologie și istorie parelele celei pe care o cunoaștem și acțiune cât încape.
Ar fi trebuit să fie un fel de Indiana Jones (avem în carte chiar și o bilă de foc, ce se rostogolește spre protagoniști în timp ce ei trebuie să rezolve un puzzle ca să-și salveze viața), varianta de pe la 1900, în Paris. Avem și catacombe, avem și oglinzi-portaluri, avem și un fel de semizeitate care vrea să revină la viață, avem și o castă artistocratică selectă, cu planuri ascunse și totuși… totuși ceva nu a mers, ceva nu s-a legat până la urmă.
Ce este cel mai frustrant este că nu îmi dau seama exact care a fost problema cu cartea aceasta, ce m-a făcut să nu mă bucur de ea deși ingredientele au fost acolo de la început.
Poate replicile adolescentine, poate personajele evident construite să se completeze reciproc, poate faptul că nu au fost răsturnări de situație surprinzătoare, poate faptul că The Gilded Wolves este o tiradă continuă de răspunsuri adolescentin-sarcastice. Personajele astea nu pot să ducă o conversație serioasă mai mult de două replici.
În orice caz, ceva rotiță nu s-a potrivit cum trebuie în mecanismul acestui roman și pentru mine a dat întreaga poveste peste cap. Dar să privim la partea plină a paharului.
Titlul cărții: The Gilded Wolves
Mi-a plăcut subtilitatea din titlu. Nu am observat-o abia după ce am început să citesc cartea și mi-am zis să deschid un dicționar, să mă asigur că înțeleg bine titlul. Gilded înseamnă poleit cu aur. Ceva ornamentat ușor excesiv. Cartea s-ar traduce deci lupii poleiți cu aur. Imediat îți sare în minte expresia lupi îmbrăcați în oi. O expresie care descrie destul de bine societatea în care se învârte gașca asta de prieteni. Zâmbete false, măști, politețuri, poleieli care ascund răutate, invidie și obsesie după putere (chiar și după puterea zeilor).
Dar, gilded mai are o nuanță în dicționar și se aplică direct la cercul în care se învârt personajele principale. Gilded mai înseamnă și bogat, privilegiat. Lupii aceștia care dețin puterea și bogăția în Parisul secolului 19 sunt privilegiați și fac orice să își mențină privilegiile. O critică subtilă, chiar din titlu, care se răsfrânge nu doar asupra aristocraților de atunci, ci și asupra bogaților de azi. White privilege este o expresie foarte la modă azi.
Scena: Paris, anul 1889
Anul marii expoziții din Paris – Exposition Universelle – unde, printre alte minuni tehnologice s-a afișat și o grădină zoologică umană – un habitat tribal cu tot cu membri tribului. Apogeul omului alb și al civilizației. Apogeu răsturnat, evident.
Am fost o singură dată în Paris și atunci pe fugă, în interes de serviciu (să-i zicem) și am văzut orașul mai mult de pe geamul uber-ului spre aeroport. Dar mi-a plăcut. Mi-a plăcut grandoarea lui. Și nu mă îndoiesc că toată frumusețea clădirilor construite în ultimele 3 secole au avut rolul de a ascunde decadența locuitorilor, decadență reflectată parțial în cartea lui Roshani Chokshi.
Dar, Parisul de la sfârșit de secol 19 este frumos, dar periculos, un amalgam de civilizații, unele mai acceptate decât altele, de inovații tehnologice și de preconcepții, are aristocrație, dar și o categorie de oameni însetată după putere, ținuți prea mult timp la periferia societății, ignorate în ciuda talentelor și capacităților lor (aici se încadrează cam toate personajele principale).
Concluzie
Nu mi-a plăcut suficient de mult cartea lui Roshani Chokshi încât să-mi doresc să citesc continuarea. Să nu mai zic că finalul, după ce a avut loc punctul culminant a fost lălăit (ce cuvânt bun) și pus cu mâna. Dar au fost câteva pasaje frumoase pe care vi le las mai jos:
Dangerous, yes, but the most rewarding things are…
Tristan didn’t look at him. “You promised you would protect us.” Séverin hadn’t forgotten. The day he said that was the day he realized some memories have a taste. That day, his mouth was full of blood, and so his promise tasted like salt and iron.
Your imagination hurts you far worse than anything I could ever do.
Fear grows in places unlit by knowledge.
Idiot. It was just a word. It had no weight, no atomic number, no chemical structure with which it could bind to and thus make it real. But it hurt.
“Great minds think alike.” Zofia frowned. “No, they don’t. Otherwise every idea would be uniform.”
A broken heart made a fine weapon, for its pieces were exceptionally sharp.
The Gilded Wolves, Roshani Chokshi
Până data viitoare să aveți lecturi fantastic de bune.
No Comments