Jocul Necromanților este continuarea romanului Anotimpul pumnalelor, ambele semnate de Șerban Andrei Mazilu, ambele scrise într-o notă întunecată, de parcă universul creat de autor a fost scris cu cerneală neagră pe un papirus negru. Poetic, nu? În insulele Voss pare să nu existe soare, ci un perpetuu crepuscul întrerup din când în când doar de fâșie de beznă căreia i se spune noapte. Fiecare capitol din Jocul Necromanților a venit la pachet cu o anumită stare emoțională. De la cine sunt personajele astea noi și multe, până la de ce se termină atât de repede; de la de ce l-ai omorât așa de repede?, până la hai că treaba asta devine interesantă. Știu că dacă nu ați citit cartea habar nu aveți la ce mă refer, dar stați liniștit, aici e partea în care explic.
Despre povestea din Jocul Necromanților
Povestea din Jocul necromanților continuă cu eleganță Anotimpul, acțiunea se reia de unde a fost lăsată și anumea din momentul întoarcerii lui Turek, zeul care vine (sau care vrea să fie). Regatul este ținut încă împreună doar de un fir subțire de ață, nu mai există împărat, iar cele patru insule sunt gata să se mănânce între ele (politic vorbind) aproape la fel de repede cum o fac nemorții. Domnește haosul, forțele secrete și miliția abia fac față constantelor atacuri.
Prima parte a cărții urmărește povestea câtorva personaje secundare, ignorând în mare măsură eroii pe care i-am cunoscut în prima carte. Iar asta m-a cam debusolat. Mi-a fost foarte greu să urmăresc cine vorbește, de ce parte este, de-a cui e, de unde vine. Bine măcar că Franco a fost acolo. A doua parte însă devine mai concentrată, ceva mai liniară, aflăm ce e cu eroii noștri, pe unde și-au petrecut veacul, ce au mai făcut, cât au mai suferit, ce planuri au dat în bară (cam toate). Iar în această parte secundă, după mine, începe efectiv acțiunea cărții. Dar sincer, fără prima sută de pagini care setează atmosfera morbidă și așează piesele pe tabla de șah care este regatul Voss, apariția personajelor principale ar fi fost prea bruscă și poate fără motiv. Deci intrarea lor este construită cu grijă. Iar de când Assermore, Jesah și York, împreună cu niște prieteni noi pe care Thanos îi aduce în gașca Corbilor, intră în scenă, totul este într-o continuă vânzoleală. Luptă după luptă, capcane, atacuri surpriză, personaje surpriză.
Câte ceva despre personaje
Că tot am ajuns la personaje… aici cam strâmb puțin din nas. Singurele care mi-au plăcut și mi-au demonstrat că au evoluat sau cel puțin mi-au mai arătat o părticică din sufletul lor au fost Franco, detectivul, și York, tânărul Corb. În schimb dragostea totală dintre Jesah și Assermore mi s-a părut prea totală, suferința lor ar fi trebuit să îi macine până la ultima fărâmă din ființa lor, să rămână cu sechele, nu doar cu o sete de răzbunare.
Assermore devine un fel de supererou, nu știm exact cum și de ce, intuim doar. Însă, partea bună e că avem parte de un superhero landing mai ceva ca în Avengers.
„Ca o săgeată de onix, o siluetă neagră, zveltă, țâșni în picaj din înălțimile tulburi și lovi solul cu așa o forță, că aproape îi dărâmă pe cei aflați în preajmă. Un nor de pulberi învălui zona impactului, gonit curând de briza înțepătoare. Din el, aripi enorme se ridicau spre cer, cu pene de smoală, sfârâind în lumina amiezii, lungi de un cot. […] Sub pumnul și genunchiul cu care izbise plaja, se alungea un crater de cinci picioare diametru.”
Cu toate acestea puterile lui Assermore se pare că depind de ființe din alte sfere, alte realități. Iar lucrul acesta mi-a lăsat impresia că autorul a trișat puțin. Thanos mi s-a revelat ca un incompetent inițial. Turek la fel. Din păcate era evident că Turek nu are cum să câștige. Acoliții lui însă au demonstrat o complexitate impresionantă, fiecare memorabil în felul lui – ceea ce a fost o surpriză foarte plăcută.
3 lucruri despre scriitura lui Ș. A. M.
Trebuie să îi oferi Cezarului ce este al lui. De aceea, poate cea ce apreciez cel mai mult la scriitura lui Șerban Andrei Mazilu, după modul în care a construit Voss-ul, este cum îl descrie în Jocul necromanților. Foarte colorat, foarte vizual:
„Hiperatenția față de detalii superficiale în antiteză cu șleampătul caracter al omului. Brățară de aur peste piele soioasă. Patru insule ca patru pustule cu puroi, fardate cu grijă în nuanțe corai și pulverizate cu parfum industrial – cât mai intens, cât mai mult, pentru a masca realul iz fetid.”
Apoi ar fi modul în care reușește să găsească moduri inedite de a-și portretiza personajele. Este o plăcere să dai peste pasaje cum este următorul.
„… felul de a vorbi, de a gesticula, de a privi, punea la îndoială simțurile celorlalți. Își purta părul lung și liber, de culoarea mahonului în creștet și roșcat spre vârfuri. Ochii îi erau ca două boabe arse de cafea, indeciși dacă să fie negri sau căprui, dar irișii îi erau conturați într-o nuanță deschisă de cupru.”
Iar cel de-al treilea lucru este filosofia (personală, tind să cred, sau cel puțin parțial personală) care se strecoară printre paginile cărții. Și anume că singurul destin spre care ne îndreptăm este moartea. Putem alege să facem ce vrem, în final tot acolo ajungem. Recunosc că este mai mult o intuiție de-a mea și nu am stat să citesc atent printre rânduri. Pe de altă parte, poate pur și simplu această filosofie (care are rang de religie în carte) thanatică se potrivește de minune universului creat unde zeul ultim (sau aproape ultim) este Thanos însuși. La care mai adaugăm o mână de asasini și o armată de zombii. Iată și câteva citate care să-mi susțină superficial argumentul.
„Orice ai alege, acela îți este destinul.”
„Sunt societăți barbare în tărâmurile de nord ai căror războinici se salută cu „să mori frumos!”
„Moartea este poate cel mai sincer lucru și lucrurile sincere inspiră cel mai puternic.”
În loc de concluzie vreau să vă spun că mi-a plăcut mai mult primul volum. Ce mi-a stârnit totuși curiozitatea pentru cel de-al treilea volum este comunitatea zeilor de pe cealaltă lume, care mi-a adus aminte de zeii din Lumea Disc ca nume și descrieri. Dar ca puteri aduc mai mult a zeități egiptene. Așteptăm și volumul trei. Până atunci vă doresc să aveți parte de lecturi fantastice.
Mircea din Tzara cu cărți.
No Comments